Film

Femeia te ridică… la cer. Double Indemnity (1944)

Acum 70 de ani, fumatul era o artă. Bărbaţii îşi aprindeau ţigara cu ştaif, ca-ntr-un ritual care ar fi trebuit să pregătească nu sacrificarea unei virgine, cât naşterea unei idei, unui plan sau măcar a unei replici-ciocan. Iar femeile.. femeile strângeau ţigareta între buze – sau între arătător şi mijlociu, dacă vreţi – ca şi când ar fi servit o inimă de bărbat fume` la cină. Acum 70 de ani, puteai să-ţi aprinzi luleaua în aprozar. Sau puteai bea liniştit o bere la volan. Bineînţeles, într-un drive-in american. Asta-i, multe lucruri s-au schimbat între 1940 şi 2019. Ce nu s-au schimbat, totuşi, sunt regulile jocului de-a şoarecele şi pisica. Sau de-a bărbatul şi femeia.

În “Double Indemnity”, Walter Neff e agent de asigurări. Unul de succes – e holtei, înalt şi c-o moacă insuficient de banală ca să nu pară interesantă, judecînd după criteriile actuale. Îşi face treaba bine, cu dedicaţie chiar, dacă e să ne luăm după opinia şefilor săi. Ba chiar, aş preciza eu, cu prea multă dedicaţie de la un punct încolo, când în peisaj apare un lănţişor de gleznă. Gleznă care este ataşată – deloc rău – unei femei măritate – Phyllis. Ei bine, prieteni, aici e clinciul. Ea – frumoasă, măritată, nefericită, are un plan plus nişte tertipuri tipic femeieşti. El – cuceritorul fanfaron, rol pe care şi-l asumă doar până la a doua întâlnire între patru ochi. Nu e prost, doar se face. Dar nu e suficient să te ducă mintea pentru a lua decizii bune – bărbaţii au prea puţin sânge în corp pentru a avea funcţionale simultan ambele organe, ştimnoicare. Iar Walter al nostru, după o scurtă evaluare a scrupulelor (unde primeşte rezultat cu zecimală), intră în horă cu dracul. Un drac blond, ce-i drept. Ah, glezna aia…

Planul se pune în mişcare. Piesele de tetris cad acolo unde trebuie, totul este pus la punct, însă teoria haosului nu iartă. În duet se iţeşte un al treilea personaj. Nu este un triunghi conjugal – soţul încornorat este mai banal ca nea Vasile de la doi. Barton Keyes e un omuleţ cu ticuri, fixaţii şi terebentină la fund, ceea ce-l face un electron scăpat de pe orbită. Un omuleţ inteligent care fără să-şi dea seama ajunge să cânte prohodul relaţiei… de afaceri, să-i zicem, dintre Walter şi Phyllis.

Ca personaj noir, Walter Neff (Fred MacMurray) e departe de Sam Spade cel din Şoimul Maltez. Nu are duritatea lui, nu are atitudinea, nici răceala acestuia. Are însă altceva, poate mai important: slăbiciune. E om şi ştie asta, aşa că persistă în decizii. Sau indecizii. Caută soluţii şi le alege pe cele mai proaste. De partea cealaltă, Phyllis (Barbara Stanwyc) e doar femeie. Încearcă, se zbate, pune la cale, dar în final se pierde în singurul moment în care n-ar trebui s-o facă. Iar Keyes (Edward G. Robinson) este magistral.

Double Indemnity se numără printre filmele care au dat naştere curentului noir. Te loveşti de esenţa genului: noapte, ploaie, felinare chioare, o cursă nebunească printre maşini, un om clătinîndu-se, personaje secundare cu expresii blazate. Şi monologul… aşezat peste imagini, ca şi când personajul principal ţi-ar povesti chiar ţie, privitorule, o istorie de viaţă şi de moarte. Pe care o asculţi prin fumul unei spelunci de doi bani de la marginea oraşului, cu un pahar de whiskey botezat în faţă, mama lui de barman trişor…

Sed non elit aliquam, tempor nisl vitae, euismod quam. Nulla et lacus lectus. Nunc sed tincidunt arcu. Nam maximus luctus nunc, in ullamcorper turpis luctus ac. Morbi a leo ut metus mollis facilisis. Integer feugiat dictum dolor id egestas. Interdum et malesuada fames ac ante ipsum primis in faucibus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.