Blog

Cum se naşte o povestire – reţetă proprie

În mijlocul unei discuţii despre idei bune, idei proaste şi ce să faci în general atunci când ai impresia că ai pus coada la prună şi ai inventat mersul pe jos, mă întreabă mai deunăzi un amic de unde mi-am luat inspiraţia pentru povestirile pe care le-am scris în ultimii ani.

Nu i-am cerut detalii, nu l-am întrebat dacă sunt bune sau rele. Am avut recent o epifanie şi mi-am dat seama ce nu e în regulă cu ele, aşa că nu mai voiam să aud şi alte păreri. Dar i-am răspuns totuşi cu un exemplu, pentru că ideile de la care pleacă povestirile astea, scrise sau nescrise, se nasc cam după acelaşi principiu destul de străveziu.

Ideea din spatele povestirii “Retro” mi-a venit uitându-mă la un documentar despre oameni cu mare dragoste de tatuaje, piercinguri şi cam tot ceea ce intră în vasta lume generic intitulată “body modification”. Printre ei, un american tatuat cu solzi din cap până în picioare, cu limba despicată şi cu nişte gâlme pe frunte despre care am aflat că sunt piercinguri subdermale.

N-am nimic cu omul, treaba lui ce face cu trupul lui propriu şi personal, pe mine m-a afectat doar în măsura în care mi s-a făcut pielea de găină când m-am gândit prin ce dureri o fi trecut personajul. În cazul meu, mă apucă leşinul chiar şi când mi se ia sânge (“nu, doamnă, nu am nimic, am lucrat azi-noapte, nu am dormit, sunt nemâncat, fiţi serioasă cum să-mi fie frică de ace” ş. cl.).

Orişicum, reportajul respectiv mi-a pus creierii pe moaţe şi aşa păţesc mai mereu – dintr-una dau într-alta şi-mi umblă gândurile prin cap ca trenurile, vorba lui Valentin Gora de la Divertis. Într-un final mi-am pus întrebările esenţiale ale problemei: până unde ne putem, moral vorbind, “înfrumuseţa” corpul? E vreo limită? Sau limitele sunt în continuă expansiune, ca graniţele Imperiului Ţarist pe vremea lui Petru cel Mare?

Mi-am amintit de un moment din mileniul trecut, de pe vremea când eram la liceu. O colegă a venit la şcoală cu un pierce în limbă şi nu pot să vă spun ce rumoare a provocat printre noi. Lăsând la o parte glumele porcoase, cam toată lumea era curioasă să vadă minunea. Au trecut anii şi în ziua de azi, dacă vine cineva să-ţi arate un pierce, prima replică ce-ţi vine în minte e “mda, nu e rău”.

De-aici am început să croşetez povestea lui Huwe Lian – fără să am un final în minte, doar o întrebare. Drept să spun, m-am simţit aşa un pic cam ca Pitagora sau Thales din Milet înainte să-şi lămurească teoremele şi nu ştiu de ce mi-a venit această comparaţie pentru că am fost corigent la matematică în liceu şi acum nu mai ştiu nici măcar să rezolv o ecuaţie de gradul I cu o necunoscută.

Ca de obicei, am pritocit ideea vreo câteva zile şi câteva nopţi, fără să pun pe foaie un singur rând. La capătul unei săptămâni m-am pus la masă şi-am terminat povestirea dintr-un foc, fără să mă mai uit înapoi. Nici nu am intrat s-o corectez, mi-era teamă că dacă schimb o literă o să-ajung să schimb totul, dacă nu chiar s-o dau dracului şi s-o arunc în Recycle Bin.

Nu am un scop anume cu textul ăsta, e doar ceva ce-am vrut să scriu pentru uzul meu personal – am observat că atunci când vreau să dezvolt un gând, să fac lumină într-o idee şi nu am cu cine să fac un brainstorming… mă scoate la liman ori vorbitul de unul singur prin casă, ori scrisul într-un jurnal sau blog sau altceva similar. Nu o să vă spun ce idei mi-au venit scriind textul ăsta, dar probabil o să daţi peste ele la un moment dat 🙂


1.Photo by Peter Wieser on Pixabay

2.Photo by Steven Houston on Unsplash

Sed non elit aliquam, tempor nisl vitae, euismod quam. Nulla et lacus lectus. Nunc sed tincidunt arcu. Nam maximus luctus nunc, in ullamcorper turpis luctus ac. Morbi a leo ut metus mollis facilisis. Integer feugiat dictum dolor id egestas. Interdum et malesuada fames ac ante ipsum primis in faucibus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.